Poster of the premiere in 1912
Distribuie

Dacă ar fi trăit în 2015, când, la 103 ani de la prima audiție pe scena Săptămânii Muzicale Vieneze, Simfonia a IX-a se cântă pe scena Festivalului George Enescu sub bagheta lui Zubin Mehta, dacă ar fi trăit acum, așadar, Gustav Mahler ar fi fost un prolific autor de statusuri melancolice pe Facebook, redistribuit până la oboseală de corporatiste trădate în dragoste sau curtate de sindromul burn-out. Așa sună, de fapt, această ultimă simfonie: ca un delir existențial.

de Cristian Iohan Ștefănescu

Simfoniile lui Mahler par, uneori, interminabile, deși, spun gurile rele, ar fi încăput fără nici un efort în maxim 20 de minute. Dar Mahler nu a fost nicidecum un matematician. Partiturile sale nu sunt teoreme pe care le scoți din raft, le sufli de praf și le lipești de fruntea instrumentiștilor. Dimpotrivă, Mahler a fost un pic poet, un pic pictor, un pic filosof plecat într-o călătorie, un du-te-vino între pofta de viață în spațiul limitat al universului imperfect dar cunoscut și speranța într-o posibilă dar incertă eternitate postumă. Este o întrebare, aceeași, repetată pe mai multe tonalități, de-a lungul celor patru părți: acum și aici sau dincolo?

Oricare ar fi răspunsul, Mahler nu și l-a dat. Sau, poate, și-a dat prea multe răspunsuri și nu a fost mulțumit cu nici unul. A încercat, parcă, să-și adune întregul zbucium metafizic în această simfonie a IX-a. Mai sunt și alți compozitori mari care au cochetat cu Destinul, cu Les Adieux sau cu vorbele lui Zarathustra. Mahler, însă, a făcut-o în cel mai personal mod cu putință.

Dacă ar fi trăit în 2015, când, la 103 ani de la prima audiție pe scena Săptămânii Muzicale Vieneze, Simfonia a IX-a se cântă pe scena Festivalului George Enescu sub bagheta lui Zubin Mehta, dacă are fi trăit acum, așadar, Gustav Mahler ar fi fost un prolific autor de statusuri melancolice pe Facebook, redistribuit până la oboseală de corporatiste trădate în dragoste sau curtate de sindromul burn-out.

Așa sună, de fapt, această ultimă simfonie: ca un delir existențial.

Simfoniile lui Mahler par, uneori, interminabile, deși, spun gurile rele, ar fi încăput  fără nici un efort în maxim 20 de minute. Dar Mahler nu a fost nicidecum un matematician. Partiturile sale nu sunt teoreme pe care le scoți din raft, le sufli de praf și le lipești de fruntea instrumentiștilor. Dimpotrivă, Mahler a fost un pic poet, un pic pictor, un pic filosof plecat într-o călătorie, un du-te-vino între pofta de viață în spațiul limitat al universului imperfect dar cunoscut și speranța într-o posibilă dar incertă eternitate postumă. Este o întrebare, aceeași, repetată pe mai multe tonalități, de-a lungul celor patru părți: acum și aici sau dincolo?  Oricare ar fi răspunsul, Mahler nu și l-a dat. Sau, poate, și-a dat prea multe răspunsuri și nu a fost mulțumit cu nici unul. A încercat, parcă, să-și adune întregul zbucium metafizic în această simfonie a IX-a. Mai sunt și alți compozitori mari care au cochetat cu Destinul, cu Les Adieux sau cu vorbele lui Zarathustra. Mahler, însă, a făcut-o în cel mai personal mod cu putință.  Dacă ar fi trăit în 2015, când, la 103 ani de la prima audiție pe scena Săptămânii Muzicale Vieneze, Simfonia a IX-a se cântă pe scena Festivalului George Enescu sub bagheta lui Zubin Mehta, dacă are fi trăit acum, așadar, Gustav Mahler ar fi fost un prolific autor de statusuri melancolice pe Facebook, redistribuit până la oboseală de corporatiste trădate în dragoste sau curtate de sindromul burn-out.   Așa sună, de fapt, această ultimă simfonie: ca un delir existențial.   FOTO de aici: http://icst.tumblr.com/post/115659708009/mahlers-9th-symphony-at-the-1st-public-audition?soc_src=mail&soc_trk=ma   Explicatie foto: Afișul premierei din 1912   Câteodată abandonată în resemnare, alteori furioasă, de-a dreptul violentă sau, dimpotrivă, triumfală, a IX-a este o incursiune în neliniștile omului Mahler pe care și-o poate, de la un punct încolo, asuma oricine. Este una dintre cele mai intime mărturisiri muzicale vreodată compuse. Toată suferința acumulată în ultimii ani ai vieții compozitorului se transferă în partitura celei de-a noua simfonii. A compus-o ca și cum ar fi vrut să se tămăduiască, învățând, pe note, zborul înspre liniștea absolută - nu pentru a-și croi drumul către nimic ci pentru a devora cu nesaț rămășițele vieții.  E alegerea fiecăruia dintre cei ce ascultă Simfonia a IX-a să îi interpreteze finalul ca pe un plonjon în beznă sau, dimpotrivă, în lumină. Rămâne, în urmă, regretul inevitabilului sfârșit al călătoriei. După care totul devine pace. Iar muzica devine liniște, ca o replică răsturnată a unui adevăr pe care refuzăm să-l acceptăm: moartea face parte din viață.Explicatie foto: Afișul premierei din 1912

a IX-a este o incursiune în neliniștile omului Mahler pe care și-o poate, de la un punct încolo, asuma oricine. Este una dintre cele mai intime mărturisiri muzicale vreodată compuse.

Câteodată abandonată în resemnare, alteori furioasă, de-a dreptul violentă sau, dimpotrivă, triumfală, a IX-a este o incursiune în neliniștile omului Mahler pe care și-o poate, de la un punct încolo, asuma oricine. Este una dintre cele mai intime mărturisiri muzicale vreodată compuse. Toată suferința acumulată în ultimii ani ai vieții compozitorului se transferă în partitura celei de-a noua simfonii. A compus-o ca și cum ar fi vrut să se tămăduiască, învățând, pe note, zborul înspre liniștea absolută – nu pentru a-și croi drumul către nimic ci pentru a devora cu nesaț rămășițele vieții.

E alegerea fiecăruia dintre cei ce ascultă Simfonia a IX-a să îi interpreteze finalul ca pe un plonjon în beznă sau, dimpotrivă, în lumină. Rămâne, în urmă, regretul inevitabilului sfârșit al călătoriei. După care totul devine pace. Iar muzica devine liniște, ca o replică răsturnată a unui adevăr pe care refuzăm să-l acceptăm: moartea face parte din viață.

Distribuie